Spovedanie

00027

Mă vei putea ierta vreodat’, Părinte,
Că sufletul mi l-am făcut povară
Şi n-am gustat din vin că-i prea fierbinte
Şi n-am luat din pâine, că-i amară?

M-am spovedit ca într-o împlinire,
În somnul mamei, cel fără schimbare;
Mai mult e pentru mine c-o-mpietrire
Şi mai puţin e pentru ea, c-o zare.

Când m-am trezit, o mână-mi era-ntinsă
Spre un toiag ce măsura răbdarea
Şi-o candelă, cu îndurări aprinsă,
Ardea păcate, dobândind iertarea.

Şi de mă poţi ierta vreodat’, Părinte,
Zideşte-mă-n iubire şi-n Cuvinte!

Scrisoare către mama

scrisoare

Măicuță dragă,

 

Nu ți-am spus niciodată

că știu

cum talpa leagănului meu

călca tărâm și vreme,

nesomn, tăceri și iubire,

până la marginea visului.

 

Nu ți-am spus niciodată

că știu

cum târziul tău era devreme,

că șoaptele tale erau taine

și suspinul – scăpare

picurată-n durere.

 

Nu ți-am spus niciodată,

dar știu

că oricum te-ai numi

își voi spune Maria,

nume divin și altar

pentru o adâncă-nchinare.

 

Nu ți-am spus niciodată,

dar să știi

că în fiecare seară

te chem să-mi deschizi porți albe,

ca să pășesc fără atingeri

în poemul tău nesfărșit.

 

Copilul din mine

vis-realitate

Copilul din mine

a-mbătrânit,

prea cuminte,

păscând miei

în cântecul lirei,

până când…

duminici

i-au pășit pe tâmple.

Copilul din mine

s-a născut în fiecare zi

din zăpezi

care au contur

de ierburi

ce vindecă răbdarea

strivită de zidire.

Copilul din mine

e tăcere,

cu glasul ce iartă vârsta,

stângând dimineți

în fereastra cu cer,

dintr-o altă copilărie

rănită de castani

și…nerostită.

Singurându-mă…

cupluri

Cărarea
s-a despicat
de la tălpile tale netrecute.
Sub paşii mei
se odihnesc
păsările cerului
rămase fără suflare,
din prea mult zbor
sau din prea multă înălţare.

Mi-e sete.
Rana gropii
zideşte o altă depărtare.
De cealaltă parte
se numără din doi în doi.
Eu
mă întorc
singurându-mă.

Ni se face timp…

armata-de-fluturi-j

Ni se face timp, răstimp ni se face,

Miezul de lumină în noi se desface.

 

Tăcerile tale în psalmi se prefac

Neumbra din tine mi-e singurul leac.

 

Bucurii ştiute, încă despletesc

Ninsori ne-ncepute, ce în noi, tot cresc.

 

Se aude-un cânt, întins peste ape

Chiar de e departe, e atât de-aproape.

 

Paşii noştri calcă într-un cerc deschis,

Tu aşterni duminici între vis şi vis.

 

Când e zvon de aripi iarăşi în cuvânt

Căutăm rostirea într-un alt descânt.

 

Şi când tâmpla lunii iar va fi căruntă,

Fluturi fără umbră vor veni la nuntă.

 

Poem cu răspuns

14906917_1218078828263121_5603353428547386780_n

Un poem și…răspunsul lui…

În fiecare zi te pierd,
Iubirea-mi este spintecare,
Trăiesc doar jumătăţi de nopţi
Şi jumătăţi de vindecare.

În fiecare zi-s departe,
Aproape de porunci eşti tu,
Mă frâng sub pleoapa pribegiei
Şi drumul meu îmi spune: nu!

În fiecare zi te strig,
Ecoul meu cine-l mai ştie?
E prea târziu în gândul meu
Şi n-are cine să mă-nvie.

Și…replica unui poet drag mie…

”Mă pierzi mereu în fiecare zi
Şi eu te pierd în fiecare noapte
Nici nu-nţeleg cum de mai pot trăi
Fără iubire, fără zbor sau şoapte.

Cărările ne sunt mereu povară
Iar depărtarea plânge între noi
E-atâta iarnă iar, în plină vară
Şi am pierdut chiar mersul sfânt în doi

Tu ştii că veşnicia mi te cere
Eu ştiu de-acum că n-o să fie bine
Dar dacă nu avem o înviere
Eu pot veni să mor atunci cu tine.”

Poveste cu inorogi

4001078

POVESTE CU INOROGI

 

Până ieri am vânat inorogi,

Ca să scoatem povestea din noi,

Până ieri îţi spuneam să te rogi.

Să-mbrăcăm doar veşminte de ploi.

 

Dar nu inorogii-s povestea

Rostită sub haina de ploaie.

Trezită din somn este vestea

Că e mult prea frig în odaie.

 

Iar vasul din care-am băut

A fost lângă noi, prea aproape,

Când s-a spart s-a făcut iar din lut,

Rotindu-se-n drumul spre ape.

 

A trecut peste noi o roată

Suspinul din ea se desface

În treceri. Doar lacrimi mai poartă

Încrustate în cuvântul ce tace.

 

Dacă-ntre noi sunt răni în culori

Şi ele rodesc şi suspină,

Purtăm pe frunţi doar sfinte ninsori.

Inorogii se-ntorc în lumină.