IUBIREA ÎN COPILĂRIE


De cealaltă parte a zilei, se apropie, ca o chemare a unui ecou, sunetul unei melodii, parcă demult uitate, o melodie care parcă învie amintirea…Amintirea cui?
În Cătălina s-a trezit acea sfâşiere, până la stea, era ca o înfruntare, ca un strigăt primordial a ceea ce se prelinge ca o lavă, spre ea însăşi.
Pentru Cătălin, melodia era înălţarea, era ceva cu care urca, era corespondentul strigătului care pătrunde, sunetul acela profund, cu care ar putea vindeca un sentiment, nu spre uitare, ci spre o repetiţie a trăirii, spre o clipă care nu închide, ci care trăieşte minunea…
El, de multe ori îi spunea poveşti, basme inventate pe moment, pe măsura clipei pe care o trăia. Îi plăcea să devină copil, să pătrundă în tărâmul inocent al cuvintelor nevinovate, al personajelor create de el, dar de la care putea oricine învăţa cât este de uşor să devină floare, stea, pasăre, spiriduş, arici, fluture, zână, cât de uşor e să devii nemuritor şi de neatins, cum se poate pătrunde în tărâmul în care fericirea este veşnică…
– Cătălin…ştii ce am simţit când mi-ai spus povestea?
– Ce?
– Parcă aş fi primit un bilet de călătorie pe care ar fi scris un înger…
– Cătălina…tu ştii că pentru a ajunge în poveste…în tărâmul acela, am înfruntat totul…luminând?
– În fiecare poveste pe care mi-o spui, închid ochii, mă contopesc cu ea, mă împart ei, mă diminuez, devin sămânţa unui bob de poveste, mor, tocmai pentru a învia în următoarea, pentru a creşte în ea…şi totul se repetă…Ştii, Cătălin…dacă vreau să petrec o clipă în copilărie, mă uit la desene animate şi merg în grădina care mai pastrează paşii străbunicii mele…dar dacă vreau să petrec mai mult în copilăria eternităţii sau în eternitatea copilăriei, te ascult, pe tine, tu, care atât de bine ştii să îmi rupi din suflet pentru a-mi adăuga din copilăria ta, din tine însuţi, care ştii atât de bine graiul paradisului pierdut, tu, care ştii atât de bine să…îmblânzeşti arici…
– Şi la ce îţi mai folosesc poveştile mele?
– La cuminţenie…Ai o foarte mare putere de a aduce sentimentul uman la izbândă. Poţi transforma toate revoltele şi nemulţumirile şi neîmpăcările mele într-un singur anotimp sufletesc, în care se poate învinge. Ai o excepţională forţă de destin…
– Acest anotimp de care spui, e cumva…un tărâm existenţial?
– Da, e puterea a ceea ce ţi-e teamă să recunoşti, e trăirea dintre două destine… Iar întâmplările relatate de tine, cu prichindei şi zâne nu sunt întâmplătoare…tu nu stabileşti nimic, tu nu inventezi nimic, totul e scris dinainte, tu eşti doar „pana de scris” a poveştii.
– Ştiu că poveştile mele nu sunt doar simple alcătuiri dar speram să aud şi de la tine asta…şi mă bucur că mi-ai spus-o…
– Poveştile tale sunt cele care ne ajută să ne vedem, mereu şi mereu, între două oglinzi, strâmte sau nu, diforme sau nu, în lumini sau umbre…
– Cum te simţi, Cătălina, după fiecare poveste pe care ţi-o spun?
– Chiar vrei să ştii?
– Da.
– Desculţă…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s