Sărbătoare

În albia cuvântului Tău

Vin rugăciuni să se-adape.

Urzită-i cărarea cu aripi

Şi-n paşi, doar bucuria încape.

 

La marginea gândului Tău

Vin mieii luminii să pască

Aşteptând cu străjerii de stea

Toiagul cel sterp, să rodească.

 

Pe creştetul sărutului Tău

Vin clipe chemate la cină,

Pe frunţi de ninsori să ne dea

Din icoane, coroana – lumină.

 

Anunțuri

Seara de Crăciun

nasterea-domnului_0

E seara-n care icoanele tresar…
Vor prinde rădăcina lumii-n ramă.
Colindători iau frigul de la porţi,
Cerând nesomnul nostru vamă.

Pe omătul mesei, sub obraji de pâine,
Se toarnă-n blide abur de iubire.
Mâini se-nmlădie-n aerul de mir.
Steaua poartă-n colţuri preamărire.

Cel ce vrea să-i fim şi zori şi ziuă,
Agale-ntinde pe nămeţi pruncie
Şi ne împarte merele luminii,
Miez din Înainte de Vecie…

Adoarme Prunc în turtă dulce…
Cămaşa-i se destramă în ninsori.
Se-nchide rană-n ape fără mâluri,
În rai de vorbe…, pân’ la cântători.

Valentin Marica

Spovedanie

00027

Mă vei putea ierta vreodat’, Părinte,
Că sufletul mi l-am făcut povară
Şi n-am gustat din vin că-i prea fierbinte
Şi n-am luat din pâine, că-i amară?

M-am spovedit ca într-o împlinire,
În somnul mamei, cel fără schimbare;
Mai mult e pentru mine c-o-mpietrire
Şi mai puţin e pentru ea, c-o zare.

Când m-am trezit, o mână-mi era-ntinsă
Spre un toiag ce măsura răbdarea
Şi-o candelă, cu îndurări aprinsă,
Ardea păcate, dobândind iertarea.

Şi de mă poţi ierta vreodat’, Părinte,
Zideşte-mă-n iubire şi-n Cuvinte!

Scrisoare către mama

scrisoare

Măicuță dragă,

 

Nu ți-am spus niciodată

că știu

cum talpa leagănului meu

călca tărâm și vreme,

nesomn, tăceri și iubire,

până la marginea visului.

 

Nu ți-am spus niciodată

că știu

cum târziul tău era devreme,

că șoaptele tale erau taine

și suspinul – scăpare

picurată-n durere.

 

Nu ți-am spus niciodată,

dar știu

că oricum te-ai numi

își voi spune Maria,

nume divin și altar

pentru o adâncă-nchinare.

 

Nu ți-am spus niciodată,

dar să știi

că în fiecare seară

te chem să-mi deschizi porți albe,

ca să pășesc fără atingeri

în poemul tău nesfărșit.

 

Copilul din mine

vis-realitate

Copilul din mine

a-mbătrânit,

prea cuminte,

păscând miei

în cântecul lirei,

până când…

duminici

i-au pășit pe tâmple.

Copilul din mine

s-a născut în fiecare zi

din zăpezi

care au contur

de ierburi

ce vindecă răbdarea

strivită de zidire.

Copilul din mine

e tăcere,

cu glasul ce iartă vârsta,

stângând dimineți

în fereastra cu cer,

dintr-o altă copilărie

rănită de castani

și…nerostită.