Singurându-mă…

cupluri

Cărarea
s-a despicat
de la tălpile tale netrecute.
Sub paşii mei
se odihnesc
păsările cerului
rămase fără suflare,
din prea mult zbor
sau din prea multă înălţare.

Mi-e sete.
Rana gropii
zideşte o altă depărtare.
De cealaltă parte
se numără din doi în doi.
Eu
mă întorc
singurându-mă.

Anunțuri

Ni se face timp…

armata-de-fluturi-j

Ni se face timp, răstimp ni se face,

Miezul de lumină în noi se desface.

 

Tăcerile tale în psalmi se prefac

Neumbra din tine mi-e singurul leac.

 

Bucurii ştiute, încă despletesc

Ninsori ne-ncepute, ce în noi, tot cresc.

 

Se aude-un cânt, întins peste ape

Chiar de e departe, e atât de-aproape.

 

Paşii noştri calcă într-un cerc deschis,

Tu aşterni duminici între vis şi vis.

 

Când e zvon de aripi iarăşi în cuvânt

Căutăm rostirea într-un alt descânt.

 

Şi când tâmpla lunii iar va fi căruntă,

Fluturi fără umbră vor veni la nuntă.

 

Poem cu răspuns

14906917_1218078828263121_5603353428547386780_n

Un poem și…răspunsul lui…

În fiecare zi te pierd,
Iubirea-mi este spintecare,
Trăiesc doar jumătăţi de nopţi
Şi jumătăţi de vindecare.

În fiecare zi-s departe,
Aproape de porunci eşti tu,
Mă frâng sub pleoapa pribegiei
Şi drumul meu îmi spune: nu!

În fiecare zi te strig,
Ecoul meu cine-l mai ştie?
E prea târziu în gândul meu
Şi n-are cine să mă-nvie.

Și…replica unui poet drag mie…

”Mă pierzi mereu în fiecare zi
Şi eu te pierd în fiecare noapte
Nici nu-nţeleg cum de mai pot trăi
Fără iubire, fără zbor sau şoapte.

Cărările ne sunt mereu povară
Iar depărtarea plânge între noi
E-atâta iarnă iar, în plină vară
Şi am pierdut chiar mersul sfânt în doi

Tu ştii că veşnicia mi te cere
Eu ştiu de-acum că n-o să fie bine
Dar dacă nu avem o înviere
Eu pot veni să mor atunci cu tine.”

Poveste cu inorogi

4001078

POVESTE CU INOROGI

 

Până ieri am vânat inorogi,

Ca să scoatem povestea din noi,

Până ieri îţi spuneam să te rogi.

Să-mbrăcăm doar veşminte de ploi.

 

Dar nu inorogii-s povestea

Rostită sub haina de ploaie.

Trezită din somn este vestea

Că e mult prea frig în odaie.

 

Iar vasul din care-am băut

A fost lângă noi, prea aproape,

Când s-a spart s-a făcut iar din lut,

Rotindu-se-n drumul spre ape.

 

A trecut peste noi o roată

Suspinul din ea se desface

În treceri. Doar lacrimi mai poartă

Încrustate în cuvântul ce tace.

 

Dacă-ntre noi sunt răni în culori

Şi ele rodesc şi suspină,

Purtăm pe frunţi doar sfinte ninsori.

Inorogii se-ntorc în lumină.

Iubirea în copilărie

69262220_4344425_23701723

De cealaltă parte a zilei, se apropie, ca o chemare a unui ecou, sunetul unei melodii, parcă demult uitate, o melodie care parcă învie amintirea…Amintirea cui?
În Cătălina s-a trezit acea sfâşiere, până la stea, era ca o înfruntare, ca un strigăt primordial a ceea ce se prelinge ca o lavă, spre ea însăşi.
Pentru Cătălin, melodia era înălţarea, era ceva cu care urca, era corespondentul strigătului care pătrunde, sunetul acela profund, cu care ar putea vindeca un sentiment, nu spre uitare, ci spre o repetiţie a trăirii, spre o clipă care nu închide, ci care trăieşte minunea…
El, de multe ori îi spunea poveşti, basme inventate pe moment, pe măsura clipei pe care o trăia. Îi plăcea să devină copil, să pătrundă în tărâmul inocent al cuvintelor nevinovate, al personajelor create de el, dar de la care putea oricine învăţa cât este de uşor să devină floare, stea, pasăre, spiriduş, arici, fluture, zână, cât de uşor e să devii nemuritor şi de neatins, cum se poate pătrunde în tărâmul în care fericirea este veşnică…
– Cătălin…ştii ce am simţit când mi-ai spus povestea?
– Ce?
– Parcă aş fi primit un bilet de călătorie pe care ar fi scris un înger…
– Cătălina…tu ştii că pentru a ajunge în poveste…în tărâmul acela, am înfruntat totul…luminând?
– În fiecare poveste pe care mi-o spui, închid ochii, mă contopesc cu ea, mă împart ei, mă diminuez, devin sămânţa unui bob de poveste, mor, tocmai pentru a învia în următoarea, pentru a creşte în ea…şi totul se repetă…Ştii, Cătălin…dacă vreau să petrec o clipă în copilărie, mă uit la desene animate şi merg în grădina care mai pastrează paşii străbunicii mele…dar dacă vreau să petrec mai mult în copilăria eternităţii sau în eternitatea copilăriei, te ascult, pe tine, tu, care atât de bine ştii să îmi rupi din suflet pentru a-mi adăuga din copilăria ta, din tine însuţi, care ştii atât de bine graiul paradisului pierdut, tu, care ştii atât de bine să…îmblânzeşti arici…
– Şi la ce îţi mai folosesc poveştile mele?
– La cuminţenie…Ai o foarte mare putere de a aduce sentimentul uman la izbândă. Poţi transforma toate revoltele şi nemulţumirile şi neîmpăcările mele într-un singur anotimp sufletesc, în care se poate învinge. Ai o excepţională forţă de destin…
– Acest anotimp de care spui, e cumva…un tărâm existenţial?
– Da, e puterea a ceea ce ţi-e teamă să recunoşti, e trăirea dintre două destine… Iar întâmplările relatate de tine, cu prichindei şi zâne nu sunt întâmplătoare…tu nu stabileşti nimic, tu nu inventezi nimic, totul e scris dinainte, tu eşti doar „pana de scris” a poveştii.
– Ştiu că poveştile mele nu sunt doar simple alcătuiri dar speram să aud şi de la tine asta…şi mă bucur că mi-ai spus-o…
– Poveştile tale sunt cele care ne ajută să ne vedem, mereu şi mereu, între două oglinzi, strâmte sau nu, diforme sau nu, în lumini sau umbre…
– Cum te simţi, Cătălina, după fiecare poveste pe care ţi-o spun?
– Chiar vrei să ştii?
– Da.
– Desculţă…

Testamentul unui fluture

fetita-cu-fluture

Testamentul unui fluture

 Când vor înverzi anotimpurile şi se vor topi toate zăpezile uitate prin cotloanele timpului mă voi aşeza la umbra zidului străjuit de Poarta Trecerii şi-mi voi scrie testamentul, cu fire de iarbă, pe minunate petale de cer.

Vă voi lăsa apele, florile şi toate stelele căzătoare care s-au aşezat în cuibul păsărilor de ninsoare.

Vă voi lăsa roua de argint ca să vă cadă uşor pe umeri şi zările de linişte pe care să vă sprijiniţi frunţile şi stropi mari de lumină, care să vă aducă, mereu, iubire.

Vă voi lăsa străjeri de cântec, tăceri neştiute şi multe, multe doruri, pe care să le împletiţi în brâuri cu care să vă încingeţi la Sărbătoarea Soarelui.

Vă voi lăsa apropierea, ca să nu căutaţi cetăţile îndepărtate, pentru că s-ar putea ca solii să piardă veştile. Şi să nu uitaţi…în clipele dintre două veşti să aprindeţi lumânări, veşniciei.

Ceea ce nu vă pot lăsa…sunt aripile, dar în schimbul lor vă las zborul şi graiul lui, care vor zămisli alte începuturi…

 

 

Amintește-ți!

15073497_1491893404173653_1756701576556514806_n

Aminteşte-ţi! Ţi-am spus că n-o să-mi pun lespede peste lăuntrul fiinţei mele. Eu sunt aceea care voi cultiva anotimpuri și le voi da forma sufletului meu. Depărtarea nu-mi aparţine şi nici pierderea. Iar la prima întâlnire voi veni desculţă. Primeşte-mă!