Frunze…

M-au biruit frunzele, odată cu scuturarea lor, trecute prin lacrima copacilor. Se-nghesuie culorile până la marginea umbrei . Căderea lor e argintată şi nu mai poate aştepta trezirea poemului.
Cine poate opri desfrunzirea orizontului? Cine mai poate opri mărturiile înflăcărate ale pământului?

14708151_537260256463919_5874126529376055649_n

Lacrima

Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta. Dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii. (Ionuţ Caragea)

lacrimile-pocaintei

Toamnă…toamnă…

E o toamnă pribeagă printre cochilii fără chip. I-am dat târcoale Păsării Phoenix, care stă la marginea anotimpului; e condamnată la renaştere şi nu mai poate să-mi dea pene convertite în vămi, pentru ploile nesfârşite, cu ape reci.
Mi-a vorbit despre ea, toamna. Despre nostalgiile ei. Mi-a spus că le-a împletit din sufletele celor care au avut curajul să le aşeze în palma ei, până au devenit rugină.
O, toamnă! Eşti aceeaşi, mereu aceeaşi toamnă, care te pierzi printre anotimpuri!

Ştii de ce o caut? Pentru dreptatea ei, pentru acea dreptate care nu îngăduie ploii decât să cadă cu lacrimi. Copacii au umbre asemeni tristeţilor şi priviri cufundate în depărtări, deghizaţi şi obosiţi, privind peste vieţile noastre.. (Sufletul meu e precum toamna, când păsările îşi cheamă zborul spre sărbătoarea poemelor, în care culoarea odihneşte şi tăcerea înfrumuseţează). Sunt ale tale! Numai ale tale!
Poate acesta este momentul în care toamna apropie. Ne cade pe umeri până când nu mai suntem în stare să îmbătrânim.

peisaj-de-toamna-din-tomnatic