Zvon de duminică

SAM_1157.JPG

Tu mă ştii după mâna mea albă, pe care o întind în fiecare duminică dimineaţa şi care încearcă să atingă turla bisericii, acea mână, care încă mai cere cuiul, ruginit deja, şi uitat în altă Mână…încă de pe vremea când…nu ştiam să mă nasc.

Tu mă ştii, uneori,  şi după…sufletul meu pustiu, trist şi gol, care se aseamănă cu un clopot netras, lipsit de lumină, în care îmi rostesc necerescu-mi nume.

Dar mă mai ştii şi după ce pâinea îmi înseninează chipul şi după ce vinul îmi cuprinde rănile înspre vindecare, precum sclipirea din ochii unui cerşetor care a simţit căldura bunătăţii.

Şi mă mai ştii după dorinţa cu care încerc să-mi colorez umbra sufletului, când răstignit, când înviat…dar mi-am dat seama că umbra mea se prelungeşte mereu, într-un alt secol, ca într-un amurg al pământului.

Şi…încă mă mai ştii după copilul din inima mea care adună în coşul împletit din poemele îngerilor, fărâmituri de la ospăţul prefacerii cuvântului.

Însă nu mă ştii…şi să nu mă ştii, când mă aşez în fereastra duminicii…

Şi duminica…mă iartă!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s