Zvon de duminică

SAM_1157.JPG

Tu mă ştii după mâna mea albă, pe care o întind în fiecare duminică dimineaţa şi care încearcă să atingă turla bisericii, acea mână, care încă mai cere cuiul, ruginit deja, şi uitat în altă Mână…încă de pe vremea când…nu ştiam să mă nasc.

Tu mă ştii, uneori,  şi după…sufletul meu pustiu, trist şi gol, care se aseamănă cu un clopot netras, lipsit de lumină, în care îmi rostesc necerescu-mi nume.

Dar mă mai ştii şi după ce pâinea îmi înseninează chipul şi după ce vinul îmi cuprinde rănile înspre vindecare, precum sclipirea din ochii unui cerşetor care a simţit căldura bunătăţii.

Şi mă mai ştii după dorinţa cu care încerc să-mi colorez umbra sufletului, când răstignit, când înviat…dar mi-am dat seama că umbra mea se prelungeşte mereu, într-un alt secol, ca într-un amurg al pământului.

Şi…încă mă mai ştii după copilul din inima mea care adună în coşul împletit din poemele îngerilor, fărâmituri de la ospăţul prefacerii cuvântului.

Însă nu mă ştii…şi să nu mă ştii, când mă aşez în fereastra duminicii…

Şi duminica…mă iartă!

Să fii poet…

SAM_1021

 

          Să fii poet…e ca o litanie, ca o melopee, ca o vatră de doruri, ca o desfrunzire, ca un freamăt…

Îţi dai cuvintele spre însângerare, pâna la jertfa care se preface în poem.

Îţi dai tăcerile spre răstignire, până la durerea care se preface în cuvânt.

Îţi dai somnul spre zidire, până la visele care se prefac în străjeri.

Să fii poet înseamnă să nu ai genunchi, ci să fii îngenuncherea însăşi, să-ţi smulgi cuvintele care ţi s-au cuibărit în piept şi să le rostogoleşti până la marginea lumii…Sau să le sădeşti în muguri de cântec pentru a rodi în straturi de lumină, udate cu fire de rouă neîncepută. Şi dacă nu le culege nimeni, să le dai îngerilor, ca să le adăpostească în pacea ostenelilor, sub un cer epifanic…

Şi…a fi poet…înseamnă să frămânţi graiuri, să tremuri frumos în despletiri de fluturi, să aprinzi lacrimi, să îmbraci veşminte din ceara răbdării, să te mărturiseşti stelelor şi să te odihneşti în jertfa pâinii…

Să fii poet…înseamnă să fii mai întâi flacără…şi să-ţi poţi lăsa, prin testamentul iubirii…arderea.

Lacrimă de curcubeu

220px-Rainbow_in_Budapest

Tu vei fi o poartă, şi

Drum până la ea voi fi.

 

Clipele îmi cad pe umeri

Şi tu vrei să le tot numeri.

 

Ele nu-mi vor fi povară

Ci sunt treceri şi-s de ceară.

 

Şi de vrei să le cuprinzi

Se vor strânge-ntre oglinzi.

 

Iar de-s foc şi de-s cenuşă

Tu, deschide-le o uşă.

 

De va fi să bată vânt

Să le-ascunzi iar, în cuvânt.

 

Doar atunci să fii ce-s eu:

Lacrimă de curcubeu.

 

Ni se face timp, răstimp ni se face…

1424368_324456087694927_1211701260_n

 

 

Ni se face timp, răstimp ni se face,

Miezul de lumină în noi se desface.

 Tăcerile tale în psalmi se prefac

Neumbra din tine mi-e singurul leac.

 Bucurii ştiute, încă despletesc

Ninsori ne-ncepute, ce în noi, tot cresc.

 Se aude-un cânt, întins peste ape

Chiar de e departe, e atât de-aproape.

 Paşii noştri calcă într-un cerc deschis,

Tu aşterni duminici între vis şi vis.

 Când e zvon de aripi iarăşi în cuvânt

Căutăm rostirea într-un alt descânt.

 Şi când tâmpla lunii iar va fi căruntă,

Fluturi fără umbră vor veni la nuntă.