Răspuns la…Ultima scrisoare de M.Beniuc

   

 

Sfârșitul a venit, însă pe un alt drum

Nu-s fericită, dar mai port inel

Că de la tine-l am, să-l scot acum?

Pecete mi-e și-i veșnicia-n el.

 

N-am nicio normă, dar mă revoltă firea

Când simt doar neputința de a fi

Tot întrebând, îmi irosesc privirea

Și-i dau speranță doar cuvântului de-o zi.

 

Dar versul tău, de ce se-mpuținează?

Că nu pe mine m-ai cântat mereu.

În drumul meu, țărâna lăcrimează

Că marginea-ți de vis am fost doar eu.

 

Oare greșeală-a fost? Dar ia aminte

Cum adunam secunde fără vină,

Cum le jertfeam pe-altar de jurăminte

Și ne jucam în stropii de lumină.

 

Doar câteva atingeri au aprins

O vâvătaie-n cercuri de retină.

Și ne țeseam un început de vis

Și așteptam doar îngerii să vină.

 

Ființa-mi cea de lut era o mantie aprinsă

Când mâna ta m-a deslușit întâi.

Mă re-ntorceam spre poarta neînchisă

De la-nceputuri. Și-ți spuneam: rămâi!

 

Doar tu ai fi crezut c-aș fi statuie.

Nu aurul, ci lutul mi-e vegherea.

Și veacurile n-au decât să suie

Desculțe, spre o altă-ngenunchere.

 

N-am soclu. Alta mi-e dumnezeirea.

Iar zâmbetul – jertfire pe-un altar.

Să frâng săruturi, asta mi-e trezirea.

Când infinitul se rostogolește iar.

 

Și de-am fi stat alături o secundă

Aș fi rămas în neștiutul vis.

Ca punctul ce încearcă să se-ascundă

În mărginirea cea din necuprins.

 

Povestea se încheie în fiecare zi

Iar eu te voi citi în fiecare noapte

Și sunt tot eu, dar nu mai pot trăi

Fără iubire, fără zbor sau șoapte.

 

Ce vis de-al nostru s-ar lăsa strivit?

Nici chiar cuvintele nu-l pot atinge.

Și ca oricare sunt, doar gându-i diferit,

C-adună curcubeie și le frânge.

 

Din cercuri de noroi îți scriu și cânt

Și simt cum amintirea plânge-n noi

Am câștigat, din nuferi, un veșmânt

Dar am pierdut chiar mersul sfânt în doi.

 

Mă vei iubi? Ți-ai auzit cuvântul

Acela, nerostit, dintre oglinzi?

Mai știi câte femei ai înflorit cu cântul

Și te-au lăsat iubirea s-o cuprinzi?

 

De-oi fi vreodată stea, să fiu doar lângă lună

Să lumineze vremea, cea a venirii tale.

Că drumul tău, cu-al meu se împreună

Și doar luceferi albi ne vor așterne cale.

 

Și când viața va fi rea cu mine

Și când au să mă împresoare cu noroi.

Eu voi fugi în lumea visului, la tine.

Vom fi atuncea singuri, amândoi.

 

Cu lacrimi ți-oi răspunde, de lumină,

Cu sărutări îți voi primi tot versul

Și nici o umbră nu va fi de vină.

Ca-n visul cel dintâi va fi și universul.

 

Când peste ochi veni-va o-nserare

Te voi cuprinde cu-nserarea mea

Vom merge-alături spre o altă zare,

Eu, veșnicindu-te cu veșnicia mea.

 

Și chiar de alt hotar mi te va cere

Voi sfărâma pecetea și-o să fie bine.

Și pentru că noi știm c-avem o Înviere

Eu am să vin să mor, atunci, cu tine.