CASTANUL DIN PIAŢA PRIMĂRIEI

castan_porcesc_arbore_decorativ_flori_aliniamente_proiectare_spatii_verzi_Aesculus_3

                 Nu era nici tei eminescian, nici stejarul din Borzeşti, nici Pomul de Crăciun. Era castanul din Piaţa Primăriei.

                 Şi nu trebuie să fi fost neapărat poet ca să fi făzut că era falnic şi frumos şi avea peste 50 de ani. Măreţia lui era imperială, avea o coroană bogată, o statură impresionantă, cu care sfida aerul, saluta cu eleganţă şi amiciţie clădirile şi ceilalţi copaci din jurul lui, înălţa gândul, mişca sufletul oricărui om sensibil şi iubitor de natură şi frumos. Avea o structură aparte a formelor ce se legau între ele, ducând cu gândul la o desăvârşită operă de artă, în care artistul s-a întrecut pe sine. L-am văzut cum îşi oferea trunchiul în jocul copiilor „De-a v-aţi ascunselea”, cum îşi oferea castanele celor care se bucurau atât de mult, de la copii, pâna la cei maturi, cum acoperea cu umbra sau cu înserarea îmbrăţişările adolescenţilor, fiind prietenul tuturor, necondiţionat. Îl veneram, îl admiram şi îl salutam de câte ori treceam pe lângă el, cu pioşenie, cu adâncă plecăciune sufletească, aşa, ca pe un mare învăţat. El, castanul a vegheat generaţii. A ştiut să se bucure cu foşnetul frunzelor, a plâns cu glasul toamnei. El a ştiut, a simţit şi a fost alături. Era unul de-ai noştri, de suflet, de dor, de-o rază de lună. În timpul furtunilor se mişca cu toată greutatea lui, iureşul frunzelor era teribil, spectacolul era impresionant. Unii se temeau. Eu nu m-am temut niciodată pentru că ştiam că nu se va prăbuşi, ştiam că nu va face rău, niciodată. Şi asta pentru că el ne iubea cu adevărat. După fiecare furtună ne lumina drept şi verde, cu frumuseţe de frunze, de concerte şi triluri de păsări… Atât de frumos ne derula uşor, tainic şi fastuos, spectacolul anotimpurilor. Şi mai ştiţi ce făcea? În fiecare toamnă înflorea pentru a doua oară, ca o vestire mai ales, ca va fi toamna lungă şi frumoasă. În această toamnă a fost o explozie florală, o demonstraţie de splendoare, o ultimă zvâcnire, ca şi cum ar fi ştiut că…

                  Însă…în plină înforire tomnatică, nici acum nu ştiu de ce, castanul din Piaţa Primăriei a fost răpus de metalul rece al drujbelor celor care au venit să îl taie. A căzut într-o măreţie greu de descris în cuvinte. A tresărit de câteva ori în semn de bun rămas şi apoi a încremenit definitiv. Zeci de ochi l-au privit şi zeci de  suflete l-au regretat. Şi mulţi ochi au plâns. Ochii sufletului meu l-au trecut cu privirea. M-am aplecat, am luat o floare din înaltul lui şi am sărutat-o cu lacrimi, aşezând-o apoi ca pe o ofrandă printre amintirile mele dragi.

                Dar nu i-am spus „Adio”, pentru că noi aveam un pact secret: să nu ne uităm niciodată!

                Şi sunt sigură că el, Castanul din Piaţa Primăriei este acum pe o Geană de Vis – în Paradis.

Anunțuri