DESPRE DARURI


” Atunci un om bogat zise: ” Vorbeşte-ne despre Daruri”
Înţeleptul, răspunse:
Nu daţi decât puţin când daţi din ce-i al vostru. Numai dând din voi înşivă, daţi cu adevărat. Pentru că, spuneţi-mi, ce-s averile voastre, decât nişte lucruri pe care le păstraţi cu străşnicie, crezând că mâine veţi avea nevoie de ele? Iar mâine, ce-i va aduce ziua de mâine câinelui, care, foarte prevăzător fiind, îşi ascunde oasele în nisipul mişcător, în timp ce-i urmează pe pelerini către oraşul sfânt?
Şi ce este frica de sărăcie, dacă nu sărăcia însăşi?
Iar groaza de sete, în preajma fântânilor pline, nu-i oare setea cea mai nestinsă?
Sunt unii oameni care dau puţin din belşugul pe care îl au, şi aceasta, doar pentru a li se recunoaşte dărnicia; însă această dorinţă ascunsă umileşte darul făcut.
Sunt alţii însă, care având puţin, dau totul. Aceştia cred în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor nu se goleşte niciodată. Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mai mare.
Dar sunt şi cei ce dau cu durere, iar durerea, rămâne botezul acestora.
În sfârşit, sunt cei ce dau fără a simţi nici durere, nici bucurie, necunoscându-şi virtuţile; ei sunt asemeni mirtului din vale, care îşi răspândeşte parfumul în spaţiu.
Prin mâinile unor asemeni făpturi vorbeşte Dumnezeu şi dindărătul ochilor acestora, El surâde Pământului.
E bine să dai când ţi se cere, dar şi mai bine, e sa dai fără să ţi se ceară, înţelegând nevoia celuilalt.
***
Deci, dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moştenitorilor tăi.
Deseori spuneţi: ” voi da numai celor ce merită”..Pomii din livezile voastre nu spun însă acest lucru, şi nici paşunile voastre..Ele dau pentru ca să poată trăi, fiindca a păstra, înseamna a pieri.
Desigur, cel care-şi merită zilele şi nopţile, merită totul şi din partea voastră.
Iar cel care-a meritat să bea din oceanul vieţii, are tot dreptul să-şi umple cupa şi din micul vostru pârâu…
Pentru că într-adevăr, viaţa este cea care dă viaţă, în timp ce voi, care vă socotiţi binefăcători, nu sunteţi decât martorii acesteia….”
Kahlil Gibran

Anunțuri

MATERIE BRÂNCUŞIANĂ


Piatra
s-a hrănit
cu esenţă organică,
până a devenit sărut,
ca un miracol de tăcere.
Pământul
s-a gândit
la înţelepciune,
până a devenit cuminţenie,
ca o exorcizare de lumesc.
Bronzul
s-a înălţat
spre pasărea văzduhului,
până a devenit zbor,
ca o flacără de cântec.
Marmura
s-a-nnobilat
cu puterea oului,
până a devenit început,
ca o sărbătoare de răsărit.
Lemnul
s-a mărturisit
cu recunoştinţa fără de sfârşit,
până a devenit coloană.,
ca un şirag de mătănii.
Brâncuşi
s-a născut
cu tinereţe fără bătrâneţe
până a devenit iar Brâncuşi
şi piatră de hotar
ce-şi rosteşte lumina.

BINEŢEA DOMNULUI


Motto: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

În lumea noastră de convenienţe şi stereotipii auzim adeseori salutări şi urări de bine ce ne trec pe lângă urechi, mulţumiţi că am salvat aparenţele, că celălalt şi-a manifestat respectul sau şi-a etalat buna creştere.
Însă esenţa salutului său, a urării ne scapă, nu aprofundăm mesajul, nici a celui mai banal salut: “bună-ziua!”. Fiecare “bineţe sau urare” are o finalitate, un scop ascuns în ea însăşi. In primul rând bineţea este un cuvânt, iar cuvântul nu trebuie dispreţuit, pe de o parte fiindcă pentru noi Cel mai preţuit este Hristos şi Hristos este “Cuvântul” lui Dumnezeu şi pe de altă parte, fiindcă suntem avertizaţi că pentru orice “cuvânt deşert vom da seama”. Ce înseamnă “deşert” în acest context? Inseamnă “gol” sau “în zadar”. Ce contează lucrul acesta într-un salut? Contează mult, pentru că salutul deschide o cale de comunicare prin care împărtăşeşti celuilalt din tine însuţi, iar dacă o faci în zadar sau din convenienţă, fără conştientizare, deci gol, calp, nu comunici nimic şi te rezumi la formă.
Ce relevanţă are salutul, cum îl faci, ce e el, ce transmite, atunci când lumea are atâtea probleme, moare de foame, e topită de greutaţi, e măcinată de boală? Bine că se mai practică! Da, iubiţilor, dar aceste realitaţi sunt vechi pe pământ, dureroase pentru omul care şi le-a asumat, păcătuind şi nesuferite nici de Dumnezeu “Care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. Nici o orânduială socială, nici o utopie politică n-a putut înlătura aceste realitaţi crude pentru ca erau “fântâni sparte” care nu pot ţine apa, deoarece au ignorat şi-L ignoră şi azi pe Dumnezeu. Obsedată lumea de clipă, a uitat de veşnicie, căutând satisfacţie, în formă a desconsiderat esenţa. Dorinţa omului este să fie sătul, sănătos, fără grijă acum…Şi Domnul a privit si a văzut şi S-a milostivit şi ne-a trimis cuvânt, întâi de bineţe, de salut, prin îngeri şi apoi prin Cuvântul Care S-a făcut Trup, născându-Se din Fecioara Maria.
Aşa a răspuns Domnul geamătului deznădăjduit al omului în descompunerea lui fiinţială, printr-o bineţe, într-un loc şi un timp în care era frig, foame şi frică, aşa răspunde şi azi în lumea care a schimbat doar decorul, adică forma.
Frigul, foamea, frica sunt stări care accentuează până la chin singurătatea. Singur e cel ce n-are pe nimeni, iar cel mai singur e cel ce nu-L are pe Dumnezeu. Prin păcat ne însingurăm de Dumnezeu, de semeni şi de noi înşine. Simţind inconştient această realitate, ne agăţăm de trup şi începem să-l iubim exagerat, păzindu-l de frig, foame, dar nescăpând de frică… o frică tainică, că vom pierde şi lucrul acesta (prin moarte). Zbuciumul acesta fiinţial a plecat inima milostivă de Tată, a lui Dumnezeu, “Care S-a făcut Trup” să convertească în fiinţa şi trupurile noastre frigul, foamea, frica, traversându-le senzorial El Însuşi, dar transfigurându-le în unelte de modelare interioară, duhovnicească.
Omule! Cel ce S-a născut în frig iţi cunoaşte frigul. Cel ce pentru tine a simţit foamea, iţi cunoaşte foamea, dar nu-ţi aprobă frica, că mâine nu o să ai căldură sau mâncare pentru trup, atunci când tu însuţi simţi că eşti ceva mai mult decât atât şi mai ales nu-ţi îndreptăţeşte însingurarea prin păcat.
Ridică-te şi vezi minunea, deschide-ţi auzul şi ascultă bineţea! Dumnezeu a venit şi vine! Trupul Său ţi-L dă ca trupul tău să nu înfometeze şi să înseteze în veci, să-ţi spulbere frica, că ţi-l vei pierde prin moarte, dar, mai ales, să-ţi omoare foamea prin foame şi frica prin frică. Foamea de hrană, prin foamea de Dumnezeu şi frica de moarte prin frica de păcat. Când noimele acestea sunt pricepute şi vine în suflet lumina, atunci şi frigul se risipeşte şi dispare singurătatea dezolantă şi înţelegi din faptă finalitatea bineţii îngereşti: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.
Impărtăşeşte-te şi vezi că sufletul tău, cel aflat într-un trup robit de patimi şi nevoi, ca într-o peşteră neprimitoare, se va face iesle Pruncului Iisus, iar simţurile, ca nişte dobitoace ce până mai ieri se nărăveau, se vor îmblânzi, suflând “căldura ca să-I facă”. Atunci vei înţelege, simţind, toate cuvintele de salut pe care Domnul Le-a rostit în Sfânta Scriptură, începând de la Naşterea Sa şi până după Invierea Sa: “Pace vouă!” şi “Bucuraţi-vă!”.
Cel ce dă slavă lui Dumnezeu, Prea Sfintei Treimi, va avea pe pământ pace şi cu semenii voia cea bună, arvunindu-şi Lui bucuria cea veşnică.
Să luăm aminte la “bineţea” Domnului, căci este la uşa inimii noastre: “Iată Eu stau la uşă şi bat…”.

Preot Sebastian Suciu

PÂNĂ UNDE?


„Până unde, până unde,
Sângele se tot ascunde?”

Pân-acolo, unde-n vară
Iarba se va îmbrăca în ceară.

Până-acolo, unde-n cânt
Zboru-şi va lua veşmânt.

Pân-acolo, unde-n seară
Vorba nu va fi povară.

Până-acolo, unde-n fiu
Timpul nu va fi târziu.

Până-acolo, unde-n faţă
Moartea se va face viaţă.

Până-acolo, până unde-i
Foc în sângele secundei.

MÂNA MEA

mana gh

Mâna mea

cu trei degete scrie,

cu trei degete se roagă,

Mâna mea

cu două degete se sprijină,

cu două degete îngenunchează.

Mâna mea

când scrie…

se roagă.

Iartă-mă


Mi-am văzut, în treacăt, sufletul. Dar l-am ignorat.
N-aveam timp pentru el. Şi nu voiam să-i ascult durerile şi nemulţumirile. Eram prea grăbită, prea copleşită şi aveam atâtea lucruri importante de făcut…
Dar într-o zi m-am trezit pustiită şi mi-am amintit de sufletul meu, pe care, atâta timp, l-am ignorat. Mi-am făcut curaj să-i vorbesc cu sinceritate…
Iartă-mă, al meu suflet! Iartă-mă că am pus alte lucruri şi alte suflete mai presus de tine!
Iartă-mă că te-am împovărat cu griji inutile, cu regrete, cu râuri de lacrimi plânse şi neplânse, cu doruri, cu temeri, cu ură!
Iartă-mă că nu am avut grijă de tine, că te-am obligat să crezi naivităţi şi că te-am amăgit, mimând fericirea!
Iartă-mă pentru toate jumătăţile de măsură, pentru că te-am privat de libertate, pentru că ţi-am interzis atâtea!
Iartă-mă că nu te-am ascultat, că nu ţi-am vorbit şi că ţi-am refuzat atât de multe!
Iartă-mă că te-am transformat într-o gară, prin care au poposit tot felul de trecători, care n-au ştiut să te respecte, care te-au murdărit şi care au luat tot ce au putut din tine!
Iartă-mă că te-am locuit cu oameni care nu te-au preţuit şi care au lăsat în urma lor numai tristeţe, durere şi dor!
Iartă-mă că nu ţi-am dat timp pentru dragoste, pentru linişte, pentru iertare, pentru frumos!
Iartă-mă că ţi-am ignorat chemările şi că ţi-am înăbuşit bucuriile!
Iartă-mă că te-am pustiit câteodată de tot ce aveai mai frumos, că am smuls din tine cele mai frumoase flori, fără a mai sădi altele în locul lor.
Iartă-mă pentru toate întrebările fără răspuns cu care te-am torturat, pentru toate complexele cu care te-am împovărat!
Iartă-mă pentru toate ezitările, pentru toate amânările şi pentru toate renunţările la visuri!
Iartă-mă că te-am bulversat cu sentimente contrarii şi iluzorii, fiind prea grăbită să iubesc, să urăsc, să plec şi să mă întorc şi iartă-mă că te-am suspus rătăcirilor!
Iartă-mă că ţi-am luat pacea şi că ţi-am luat dreptul la fericire!
Iartă-mă că nu am ştiut cât eşti de fragil şi de dependent de iubire!
Iartă-mă!

Irina Binder