MÂNCĂTOAREA DE TOPORAŞI

„În aceste prime zile călduţe, îmi amintesc de tânăra ce se hrănea cu flori în fiecare primăvară.
Urca în lumina palidă şi umedă a dimineţilor de mai, unduitoare printre negurile depărtărilor şi sclipirile de rouă, ale frunzelor pe care le atingea.
Urca printre pietrele albe şi noroiul uscat, sus, pe drumul tăiat printre râpe şi hăţişuri, drumul ce ducea spre păşunile noi, spre brazii negri, spre cerul deschis, spre imaculata împărăţie a luminii..
Oamenilor lipsiti de credinţă sau de vedere, miracolul care se repeta în fiecare zi, sau în fiecare an, nu li se mai pare un miracol. Viaţa devine un produs banal, mizerabil, pe care trebuie să-l suporţi, ca şi când, mărunta şi obscura ta persoană, ar fi mai importantă şi mai preţioasă decât însăşi suportul ei: VIAŢA.
Acestei fetiţe, fiecare zi i se părea un miracol. Aşa şi trăia. Pentru ea, universul era pururea minunat- trebuie să fii inger, pentru a recunoaşte îngerii-(altfel, datorită uriaşului dezacord dintre vibraţii, recunoşterea este imposibilă) şi, mai ales acum, la vremea reînvierii pământului, ea trăia cu ardoare acest miracol infinit numit Viaţă..
– „Oriunde îmi întorc privirea- mi-a spus într-o zi-, totul se umple de iubire”.
Când se apropia de platoul Pratelle, îi ţineau tovărăşie gardurile vii de mărăcini; steluţele ca laptele ale păduceilor, acopereau asprimea ghimpilor… Ici-colo, începusera să îmboboceasca tufele de trandafiri sălbatici şi să se întindă corzile moi ale viţelor de vie albe şi tinere.
Rubina, urca, respira, privea, descoperea şi trăia unirea cu Întregul. Înaintând pe cărare, devenea tot mai frumoasa: era o floare umană în devenire, una cu toate acele mărete dovezi ale existenţei acelei Forţe Infinite, pe care unii oameni au ales să o numească Dumnezeu..
În acele dimineţi proaspete de mai, Rubina nu le invidia nici pe cele mai fericite creaturi ale pământului..
– „Din martie până în iunie, mă simt fericită asemenea puiului de pasăre, căruia îi cresc penele. În acele zile, lumea este atât de frumoasă, încât inima mi se înfioară de încântare. Dupa atâta întuneric şi dor de culoare, primavara, soarele apare şi mai măreţ decât înainte; redevine stăpânul absolut al întregului regat. Este adevarat, şi primavara sunt dezlănţuiri de ploaie, dar, dupa ele, soarele îşi reia pe deplin stăpânirea asupra propriului regat pământean. Fiecare frunză îşi are picătura ei de bucurie..fiecare copac este plin de păsări şi de cântecul lor. Cântul fiecărei păsărele, devine un cânt de mulţumire, şi fiecare tril, un cuvânt, al cărui înţeles numai Cel Fără de Margini îi cunoaşte înţelesul..
Aromele şi cântecele primăverii se revarsă peste platou, precum boabele de porumb din coşarca bunului ( bunicului)meu Alessio, atunci când merge să-şi potolească puicele cele mari şi albe..
O privesc ca şi când ar fi singura minune care mi s-a întâmplat în viaţă.Îmi taie răsuflarea fetiţa aceasta..Îşi caută în coşulet, merindea..Scoate tot ceea ce are în el :un codru de pâine. Restul, ( îmi spunea ea), restul vrea să şi-l procure ea singură..O privesc şi parcă nici ochii mei nu mai sunt umani..Trec dincolo, într-un tărâm al Infinităţii..
Nimeni n-a învăţat-o, dar poate că ceva moştenit, ceva rămas în instinctele ei dobândite de la înaintaşi, i-au rămas vii în fiinţă. Acu’ se apleacă peste buza şanţului, acu’ scotoceşte printre mărăcini cu mânuţele ei înnobilate de zăbava iernii. Si mereu găseşte câte ceva bun şi suculent pentru mâncare. Astfel, lângă codrul de pâine, avu la un moment dat, câteva rădăcini dulci, nişte frunze proaspete de lăptucă şi muguri de plante, trufandale necunoscute mie, dar foarte fireşti pentru ea. Stau înmărmurit. Rubina îşi savurează în linişte, senină şi mulţumită micul dejun ceresc…În jurul ei, miresmele pământului jilav şi ale văzduhului se ridică… Miroase a sevă şi muguri…
Mănâncă iarbă sărată ( care le place atât de mult caprelor), sau boboci de trandafiri sălbatici (mai dulci decat o sărutare furată), sau frunze amărui de anason şi cele dintâi vârfuri de cicoare…Însă caută mai ales toporaşii…Îi caută printre mărăcinii rupţi de troienii zăpezii…
-„Toporaşul nu este mic, însă este fricos îmi spune ea. Mai ales, este egoist…se ascunde de toate privirile, pentru că nu vrea să-l vadă nimeni, ca să se bucure de el; nu vrea să ia parte la sărbătoarea pământului reînviat. Însă de mine nu scapă. Eu îi cunosc ascunzătoarea. Mereu îl dibuiesc”.
Odata ce ajungea sus pe platou, înainte de-a mânca toporaşii căraţi cu grijă în sân, se aşeza pe bolovanul mare, ce rămăsese în mijlocul pajiştii. Scotea toporaşii şi îi împărţea în două grupe. Din prima îşi făcea o coroniţă pe care şi-o punea pe fruntea ei inocentă, mai inocentă decât orice văzuseră vreodată ochii mei maturi. Nu făcea asta din pricină că l-ar fi citit pe Platon şi l-ar fi imitat pe Alcibiade, care se încorona cu violete, ci, pentru că, încă din anii fragezi, în sărăcia ei de regină anonimă, îşi făcuse din florile câmpului prietenele ei. Florile câmpului erau duhovnicele ei, apropiatele ei, podoabele ei, mândria, şiragurile ei de rubine şi diamantele ei. Ea nu se ducea cu bunica la spovedanie. Se spovedea în faţa singurei curăţenii a lumii: copacii şi mai ales, FLORILE.
Ţesute din Lumina Soarelui şi din esenţa intimă a Pământului, florile erau pentru ea Totul..
Cu coroniţa de violete pe cap, era mai împodobită decat nevestele lui Solomon şi mai înţeleaptă decât oricare dintre adulţii „plini” de cunoştinţe pe care îi întâlnisem pe cărarea vieţii..
„- Cine n-a mâncat niciodată toporaşi cu pâine, dimineaţa pe inima goală, în aer liber, sub lumina soarelui, pe vârful unui colnic, nu ştie cât de bună este Primăvara. Aici, departe de obiceiurile rele ale oamenilor, mă simt toată numai de aur. Nu ştiu nicioadată ce stea va coborî lin peste creştetul meu. Si nici nu-mi pasă cum mă cheamă şi de unde vin..”
Acolo, în solitudinea ei, doar cu Primavara şi cu toporaşii, Rubina, era ferm stabilită în Măreţia lui Dumnezeu. Mâncându-şi toporaşii, ea se împărtăşea cu Bucuria şi Frumuseţea Lumii şi bea din Eterna ei Frăgezime..
Uitasem şi să mai respir. Privind-o, am realizat cât de răsuflată era viaţa pe care eu alesesem s-o duc, în comparatie cu viaţa ei, eu, de fapt nici nu mai puteam afirma că trăiesc. Pot morţii să trăiască? Eu devenisem un mort.
În anumite clipe de inspiraţie Divină, marii poeţi şi artişti ai lumii, au avut revelaţia bruscă a caracterului miraculos al lumii, caracter care poate emoţiona spiritul până la nebunie, într-atât de puternică este uimirea şi lovitura..
Însă nu TOŢI poeţii scriu. Şi nici cei care scriu nu sunt cu toţii poeţi. Iar cel care se bucură şi simte şi tace, poate fi, în potenţial, cel mai eminent dintre ei..Aşa era şi Rubina, mâncătoarea de toporaşi.”

Giovanni Papini .

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s