DANSÂND…


Mă desprind din aripa curcubeului şi caut cărarea spre Ţara fluturilor…E iarnă şi clipele de gheaţă adorm poveştile…
La poarta tăcerii se adună infinituri, dar, undeva, cineva, într-un dor de poveste, mă aşteaptă. Este cel care îmi întinde mâna şi mă invită la dans…Eu caut rochia de vis în dulap şi dincolo de naftalină, pantofii de seară. Mi se topeşte sufletul în palme şi în tălpi…Îmi pun brăţările de argint şi-mi prind în păr ramuri de lămâiţă…
Vine el…mult aşteptatul, sufletul meu pereche, cu care voi dansa, el, îmbrăcat în alb, pentru puritatea clipelor care se vor aşeza între noi.
Face o reverenţă…apoi încep să se mistuie infinituri…
Ascultăm tăcerea privirilor cum se împarte în ciobur, care se prăvălesc la margine de abisuri…
Începe dansul!
Muzica răstoarnă lumea…iar noi dansăm frenetici, legănaţi de un vis de iarnă, prinşi în vârtejul clipelor, trăind infinit o rostire născută din solfegiile care vin spre noi, cu flori la butonieră.
Prindem în aripi mişcările care ne cresc din inimi…mereu prefăcute în narcise albe, pentru pacea bucuriei din noi.
E un vals regal…Sensul lumii îşi prinde vestea în ora în care am uitat că suntem doi. Purtăm la mâinile împreunate o eşarfă din care vor răsări trandafiri, ca semn al atingerii începutului.
Nu căutăm oprirea. Ne-am lăsat ceasul la picioarele lumii. Nu avem nici timp, nici anotimp.
Între noi va exista mereu o poveste, un mit Şi un pas de dans.
Eu nu mă voi opri. Dar tu? Am să te rog să nu găseşti niciodată prabusiri de şoapte…
Încă ne rotim! Contopiţi cu vremelnicia…ne prăvălim în lumea nerostirilor.
În ritm, ni se topesc zăpezile sufletului, dar ne înfloreşte mărturisirea de credinţă că jocul şi atingerea se aşază acolo unde poezia noastră va curge pe potecile fără sloiuri…
Ştiu şi cred că orele acestea nu sunt decât bucuria care răspândeşte lumina şi că noi…am uitat să ne naştem.

Anunțuri

Rună

Noi doi, ne-am născut, tu ştii, mînă-n mînă
Ca sîngele tău în al meu să rămînă.

Cu frunţile sus, lipite de-o zare
Am rămas şi vom rămîne-n picioare.

Cînd roua privirii o-ndreptam spre pămînt,
Cu iarba, cu paşii făceam legămînt.

Iar ziua, curgînd sub ninsori de salcîm
Deveneam încet, încet, alt tărîm.

Doar seara, la-ntrebări cu-nţelepciune
Ne prefăceam rostirea-n rugăciune.

Şi-am coborît sub vremea cea de ceară
Să nu ne devenim nicicînd povară.

Noi doi vom muri, tu ştii, mînă-n mînă
Ca veşnicia mea în a ta să rămînă.

CARTEA – EMBLEMĂ A VIEŢII


Când începi să citeşti o carte, cercetează-ţi sufletul. Doar aşa vei găsi ceea ce cauţi cu adevărat, e ca şi cum ai întâlni un tovarăş, un prieten, un adversar chiar, cu care poţi să stai de vorbă nestingherit, căruia poţi să-i împărtăşeşti toate gândurile uitate în nopţile albe, toate visele în care mai poţi crede, şi multe răspunsuri la întrebările care îţi dau târcoale.
Cartea, este precum cuvântul în care crezi, nu o cauţi tu, ci ea te găseşte pe tine, tu, cititorul care vrea să evadeze, care caută lumina înţelepciunii, care ştie că la capătul ei va deveni mai bogat cu o tăcere, cu o călătorie şi cu o binecuvântare.
Există cărţi despre care au auzit puţini, dar care îţi marchează existenţa, există cărţi uitate şi care se lasă descoperite cu greu, ca într-un principiu al smereniei, dar devin cărţi de căpătâi, există cărţi în care te pierzi, altele în care te regăseşti, altele în care simţi că parcă le-ai fi scris tu.
Lecturarea cărţilor este un act de curaj…unele te ridică, altele te doboară, unele te revoltă, în altele poposeşte lumina, dar fiecare te face să gândeşti, să îţi descoperi sinele, să poţi înţelege mai bine contemplarea de pe tărâmul sublim al unor existenţe, să fii acolo unde căutările tale pot găsi cuvintele care îţi înnobilează sufletul.
Cine atinge o carte, atinge sufletul celui care a scris-o. Îi vei descoperi zbaterea, timpul, râvna, mărturisirea, valul, jubilaţia şi revărsarea.
O carte adevarată este cartea care nu se termină, care nu are punct, care stârneşte mereu setea de a fi recitită, cartea-sărbătoare, la sfârşitul căreia închizi ochii înspre meditaţie şi pe care o aşezi printre momentele cu esenţă de nemurire.
Albert Camus spunea: „Dacă ar trebui să scriu o carte de morală, primele 99 de pagini le-aş lăsa albe şi pe a o suta aş scrie: există o singură datorie, aceea de a iubi.”
Opreşte, Doamne, ceasornicul, pentru a ne da răgaz să citim!

SFÂNTUL GHEORGHE CEL FALS


„Acum vreo cîţiva secoli într-o seară,
trimisul diavolului pe pămînt
intra-ntr-un schit de maici, sub frunza rară,
purtînd la glezna vînătă de ceară
veriga unui cinic legămînt.
Căci se afla acolo-n mănăstire
Cecilia, fecioară fără preţ,
călugăriţa albă şi subţire,
cea pentru Domnul plină de iubire,
iar pentru lume plină de dispreţ.
(-Heruvi cu săbii arse de ulei,
duraţi un zid de pază-n jurul ei !)
Iar diavolul, trecînd prin groase ziduri,
venea-n chilie ca un ins frumos
ţinînd în mîna-ntinsă două bliduri
pline cu vin ca sîngele spumos.
Dar ea, fugind mereu de arătare,
cădea-n genunchi sub candela cu mir
rugîndu-se acelui sfînt călare
ce rupe-ale balaurului gheare,
în platoşă-mbrăcat şi-n mohair.
(-Serafi cu săbii de răşini fierbinţi,
chemaţi în jurul ei sobor de sfinţi!)
Dar diavolul şiret, băgînd de seamă,
intra-n icoana plină de scîntei,
lovea balaurul cu solzi de-aramă
şi cobora cu suliţa din ramă
făcînd un semn cu mir pe fruntea ei.
Atunci, cuprinşi de-un foc fără suflare,
ardeau în flăcări nalte ca de vis,
iar faţa ei de-o limpede paloare
îşi înclina corola ca o floare
la vîntul unui mistic paradis.
(-Arhangheli, stingeţi paloşul de jar!
De-acuma totul este în zadar.)
In zori, păcatul s-aprindea-n chilie;
dar noaptea ca o stea căzută-n văi,
ei luminau cu grea molancolie
un lac cu lintiţă portocalie
bogat, pe ţărmuri reci, în cucuvăi.
Şi sălcii mari, de duhuri cercetate,
şi valuri de argint, şi roşii peşti
plîngeau amar în margini de cetate
surîsul ei muşcat de voluptate
sub zodii fermecate diavoleşti.
Dar diavolul, întors de către undă,
rupea veriga, o zvîrlea-napoi
şi se lega cu altă za rotundă,
robit de sărutarea ei profundă,
jurîndu-se pe ceasul de apoi.
(-O, ţine minte, suflete pustiu,
că niciodată nu e prea tîrziu!)
Spre ziuă, cînd pe mal îl prinse somnul,
heruvi cu săbii arse de ulei
pe fată o luară-n lac, la Domnul,
şi peşti cu ranguri, păstrăvul şi somnul,
aleseră de strajă-n jurul ei.
De-atunci, mereu, în fiecare seară,
trimisul diavolului pe pămînt
se plimbă singur pe sub frunza rară,
purtînd la glezne vînătă de ceară
veriga unui mare legămînt.”

Ştefan Augustin Doinaş

VIAŢĂ ŞI MOARTE

Alerg în triunghiuri de frică,
Mi-e-ntoarsă cărarea de vânt
Şi tot ce în zid se despică
Rămâne, rămâne-n pământ.

Iubire şi vină mi-e viaţa,
Vârtej ce duce la moarte,
Dar cum m-am trezit, dimineaţa,
Când eu murisem ast’noapte?

Mister ce se-aprinde-n secunde,
Întrebare pusă la greu,
Mă topesc în rugul ce-ascunde
Viaţă şi moarte, mereu.

Purtaţi de-ndurare spre bine,
Noian de răscruci, noi suntem,
Mă dezgrop pe mine, din mine.
Nu de moarte – de viaţă mă tem.

POVESTE ADEVĂRATĂ CU ÎNGER

  • Voi da cuvintelor putinţa de a deveni adevăr, fiindcă mi-am văzut sufletul. Semăna atât de mult cu ogorul pe care am vărsat lacrimi şi-au răsărit flori, pe care am uitat deznădejdi şi-au încolţit speranţe.
    Totul s-a petrecut într-un timp absolut, trecut prin veşnicie.
    Pentru prima dată mi-am dat seama că moartea este posibilitatea unei trepte. Datorită ei poţi urca sau coborî. E nevoie de un singur pas. Şi s-a întâmplat. Comă? Moarte clinică? N-aş putea să spun Atât ştiu că m-am simţit foarte rău, după care… tunel…viteză…lumină, lumină, Lumină. Sufletul meu se-ndrepta prin tunel, cu o viteză foarte mare, spre o lumină… O lumină care nu mărgineşte, nu împarte, nu îngrădeşte. Era o lumină dătătoare de viaţă, lumină care dă puterea de a te apropia, o lumină nepieritoare… era LUMINA LUMII.
    Au început să trăiască în mine alte timpuri. Nu m-am înfricoşat. M-am simţit înălţată deasupra spaţiului şi al timpului. Trăiam o stare de bine, o fericire ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Aveam sentimentul că în acel moment sufletul meu s-a umplut de nemurire!
    Dar poate nu aveam dreptul!
    Şi-atunci am simţit existenţa spirituală a lui, a îngerului meu păzitor, pe care, mai târziu l-am numit Serafim. Am auzit vocea care pentru prima dată a avut un răsunet în locaşul meu închis şi necunoscut. Cuvintele lui erau sfat, iar apoi au devenit poruncă: „Trezeşte-te la viaţă, întoarce-te de unde ai plecat! Hai, deschide ochii, încearcă să-ţi revii! Întoarce-te! Trezeşte-te! Menirea ta pe pământ nu s-a terminat! Trebuie să te întorci de unde ai plecat!”
    Ştiam că îngerul are un trup transparent şi radios, pe care nu l-am văzut, dar l-am simţit.
    Nu m-a lăsat să pier. Prezenţa lui mi-a deschis spaţiul spre ALTCEVA. Mi-a transmis dragostea şi grija lui Dumnezeu prin care trăieşte el însuşi. El este dincolo, dar şi aici. Atunci am ştiut că dacă îl voi căuta, în orice loc aş fi îl voi găsi alături de mine. El trăieşte pentru mine, ca un corespondent al lui Dumnezeu pe pământ.
    A pătruns în sufletul meu şi mi-a vorbit, la o răscruce a vieţii, la un pas de moarte. Mi-a dat posibilitatea deschiderii. Mi-a arătat poarta care are acces spre Spaţiul Divin. Dar …nu încă! Dacă aş fi rămas în acea lumină aş fi murit trupeşte în cel mai pământean mod posibil. Dacă mă întorceam în trup nu mai vedea lumina şi trebuia să renunţ la acea stare de bine, nemaiîntâlnită.
    Poate că menirea mea pe pământ nu s-a încheiat!
    Şi-atunci…a trebuit să aleg şi…m-am întors…prin tunel,din lumină. Eul meu spiritual s-a legat de acea clipă, de acea experienţă, prin speranţă. Am revenit printre oameni cu bucuria nespusă că am simţit atât de puternic legătura divino-umană. Am simţi prezenţa lui Serafim ca pe binefacere. De atunci sufletul meu se întoarce mereu spre Lumină. Si ce mult îmi foloseşte binecuvântarea lui Serafim!
    Ştiu că este cu mine. Îl văd ca pe o pâlpâire de flacără, ca pe un zbor de fluturi albaştri, ocrotindu-mă cu aripile-i de crin, până la cenuşa lumii…

IUBIREA ÎN COPILĂRIE


De cealaltă parte a zilei, se apropie, ca o chemare a unui ecou, sunetul unei melodii, parcă demult uitate, o melodie care parcă învie amintirea…Amintirea cui?
În Cătălina s-a trezit acea sfâşiere, până la stea, era ca o înfruntare, ca un strigăt primordial a ceea ce se prelinge ca o lavă, spre ea însăşi.
Pentru Cătălin, melodia era înălţarea, era ceva cu care urca, era corespondentul strigătului care pătrunde, sunetul acela profund, cu care ar putea vindeca un sentiment, nu spre uitare, ci spre o repetiţie a trăirii, spre o clipă care nu închide, ci care trăieşte minunea…
El, de multe ori îi spunea poveşti, basme inventate pe moment, pe măsura clipei pe care o trăia. Îi plăcea să devină copil, să pătrundă în tărâmul inocent al cuvintelor nevinovate, al personajelor create de el, dar de la care putea oricine învăţa cât este de uşor să devină floare, stea, pasăre, spiriduş, arici, fluture, zână, cât de uşor e să devii nemuritor şi de neatins, cum se poate pătrunde în tărâmul în care fericirea este veşnică…
– Cătălin…ştii ce am simţit când mi-ai spus povestea?
– Ce?
– Parcă aş fi primit un bilet de călătorie pe care ar fi scris un înger…
– Cătălina…tu ştii că pentru a ajunge în poveste…în tărâmul acela, am înfruntat totul…luminând?
– În fiecare poveste pe care mi-o spui, închid ochii, mă contopesc cu ea, mă împart ei, mă diminuez, devin sămânţa unui bob de poveste, mor, tocmai pentru a învia în următoarea, pentru a creşte în ea…şi totul se repetă…Ştii, Cătălin…dacă vreau să petrec o clipă în copilărie, mă uit la desene animate şi merg în grădina care mai pastrează paşii străbunicii mele…dar dacă vreau să petrec mai mult în copilăria eternităţii sau în eternitatea copilăriei, te ascult, pe tine, tu, care atât de bine ştii să îmi rupi din suflet pentru a-mi adăuga din copilăria ta, din tine însuţi, care ştii atât de bine graiul paradisului pierdut, tu, care ştii atât de bine să…îmblânzeşti arici…
– Şi la ce îţi mai folosesc poveştile mele?
– La cuminţenie…Ai o foarte mare putere de a aduce sentimentul uman la izbândă. Poţi transforma toate revoltele şi nemulţumirile şi neîmpăcările mele într-un singur anotimp sufletesc, în care se poate învinge. Ai o excepţională forţă de destin…
– Acest anotimp de care spui, e cumva…un tărâm existenţial?
– Da, e puterea a ceea ce ţi-e teamă să recunoşti, e trăirea dintre două destine… Iar întâmplările relatate de tine, cu prichindei şi zâne nu sunt întâmplătoare…tu nu stabileşti nimic, tu nu inventezi nimic, totul e scris dinainte, tu eşti doar „pana de scris” a poveştii.
– Ştiu că poveştile mele nu sunt doar simple alcătuiri dar speram să aud şi de la tine asta…şi mă bucur că mi-ai spus-o…
– Poveştile tale sunt cele care ne ajută să ne vedem, mereu şi mereu, între două oglinzi, strâmte sau nu, diforme sau nu, în lumini sau umbre…
– Cum te simţi, Cătălina, după fiecare poveste pe care ţi-o spun?
– Chiar vrei să ştii?
– Da.
– Desculţă…