Ochiul fîntînii
a rămas fără pleoapă.
Din lacrima apei
şi din aburul pietrei
a răsărit alunul –
cumpănă peste tăişul setei.
La subsuoara lui
şi-au făcut cuib, duminici,
unde Porumbelul Alb
atinge odihna.
Cu degetele-mpreunate,
Apa-i ocroteşte Răstignirea.
„Am privit în adîncul pămîntului şi
i-am simţit durerea…
O rană nestinsă de timp
de toţi călătorii vieţii noastre…
Am privit apoi chipul tău
liniştit, în odihnă
senin,
blînd,
fetiţa agăţată de poala
Străbunicii…
Şi atunci am ştiut
…în dimineaţa aceea…”
Ioan Adrian Pop
Tata îşi bătea coasa
pînă cînd se tocea muntele.
După ce tăia capul şarpelui,
lăsa iarba la dospit
şi făcea adăpost mestecenilor,
apoi pleca să cînte,
jertfindu-şi silabele
în Glasul lui Dumnezeu.
Mama gătea merinde
cu sfîntă sare,
pentru toate amiezile noastre
şi apoi…tăcea.
Îşi purta cîntecul
ascuns în flori
şi aşeza mere
sub tălpile pămîntului.
Din cînd în cînd
uda rădăcinile răchitei
cu lacrima rugăciunii
rămasă de la vremea Liturghiei.
Din locul acela rotund,
cu adînc de binecuvîntare ,
dacă pleci,
te vei întoarce
la Înviere.
Foto: Emanuel Luca
Limba de clopot,
semnul de mirare al timpului
prinde clipa
vestindu-i zvâcnirea.
Cu întreită ascultare,
oprind îmbrăţişarea,
limba de clopot,
prizonier
în adăpostul chemărilor,
se roagă şi scrie
despre durerile
din tâmpla vremii.
Ningea
cu aripi de alb
dintr-un turn de biserică.
În tine
fulgii dansau
în oglinzi nenuntite
şi cuvinte albe
rostite pe umăr de zi
erau şoapte
sărutând amintirea…
Ce zidire albă
în curcubeul tămăduirii:
Copilărie pe copilărie,
Zbor pe zbor,
Lacrimă pe lacrimă,
Iubire pe iubire!
Doar chemările,
doar chemările tale
pietrifică drumul
ningând anotimpuri
în calea
spre Dumnezeu!
În albia cuvântului Tău
Vin rugăciuni să se-adape.
Urzită-i cărarea cu aripi
Şi-n paşi, doar bucuria încape.
La marginea gândului Tău
Vin mieii luminii să pască
Aşteptând cu străjerii de stea
Toiagul cel sterp, să rodească.
Pe creştetul sărutului Tău
Vin clipe chemate la cină,
Pe frunţi de ninsori să ne dea
Din icoane, coroana – lumină.
E seara-n care icoanele tresar…
Vor prinde rădăcina lumii-n ramă.
Colindători iau frigul de la porţi,
Cerând nesomnul nostru vamă.
Pe omătul mesei, sub obraji de pâine,
Se toarnă-n blide abur de iubire.
Mâini se-nmlădie-n aerul de mir.
Steaua poartă-n colţuri preamărire.
Cel ce vrea să-i fim şi zori şi ziuă,
Agale-ntinde pe nămeţi pruncie
Şi ne împarte merele luminii,
Miez din Înainte de Vecie…
Adoarme Prunc în turtă dulce…
Cămaşa-i se destramă în ninsori.
Se-nchide rană-n ape fără mâluri,
În rai de vorbe…, pân’ la cântători.
Valentin Marica
Mă vei putea ierta vreodat’, Părinte,
Că sufletul mi l-am făcut povară
Şi n-am gustat din vin că-i prea fierbinte
Şi n-am luat din pâine, că-i amară?
M-am spovedit ca într-o împlinire,
În somnul mamei, cel fără schimbare;
Mai mult e pentru mine c-o-mpietrire
Şi mai puţin e pentru ea, c-o zare.
Când m-am trezit, o mână-mi era-ntinsă
Spre un toiag ce măsura răbdarea
Şi-o candelă, cu îndurări aprinsă,
Ardea păcate, dobândind iertarea.
Şi de mă poţi ierta vreodat’, Părinte,
Zideşte-mă-n iubire şi-n Cuvinte!
Măicuță dragă,
Nu ți-am spus niciodată
că știu
cum talpa leagănului meu
călca tărâm și vreme,
nesomn, tăceri și iubire,
până la marginea visului.
Nu ți-am spus niciodată
că știu
cum târziul tău era devreme,
că șoaptele tale erau taine
și suspinul – scăpare
picurată-n durere.
Nu ți-am spus niciodată,
dar știu
că oricum te-ai numi
își voi spune Maria,
nume divin și altar
pentru o adâncă-nchinare.
Nu ți-am spus niciodată,
dar să știi
că în fiecare seară
te chem să-mi deschizi porți albe,
ca să pășesc fără atingeri
în poemul tău nesfărșit.
Copilul din mine
a-mbătrânit,
prea cuminte,
păscând miei
în cântecul lirei,
până când…
duminici
i-au pășit pe tâmple.
Copilul din mine
s-a născut în fiecare zi
din zăpezi
care au contur
de ierburi
ce vindecă răbdarea
strivită de zidire.
Copilul din mine
e tăcere,
cu glasul ce iartă vârsta,
stângând dimineți
în fereastra cu cer,
dintr-o altă copilărie
rănită de castani
și…nerostită.
