Alunul din fântână

12743901_182361668798399_7502546943485009099_n

Ochiul fîntînii

a rămas fără pleoapă.

Din lacrima apei

şi din aburul pietrei

a răsărit alunul –

cumpănă peste tăişul setei.

La subsuoara lui

şi-au făcut cuib, duminici,

unde Porumbelul Alb

atinge odihna.

 

Cu degetele-mpreunate,

Apa-i ocroteşte Răstignirea.

***

„Am privit în adîncul pămîntului şi

i-am simţit durerea…

O rană nestinsă de timp

de toţi călătorii vieţii noastre…

 

Am privit apoi chipul tău

liniştit, în odihnă

senin,

blînd,

fetiţa agăţată de poala

Străbunicii…

 

Şi atunci am ştiut

…în dimineaţa aceea…”

Ioan Adrian Pop

iakovidis-giagia-egoni

Mănăștur

16508328_1604202176276108_2012475499273242188_n

Tata îşi bătea coasa
pînă cînd se tocea muntele.
După ce tăia capul şarpelui,
lăsa iarba la dospit
şi făcea adăpost mestecenilor,
apoi pleca să cînte,
jertfindu-şi silabele
în Glasul lui Dumnezeu.
Mama gătea merinde
cu sfîntă sare,
pentru toate amiezile noastre
şi apoi…tăcea.
Îşi purta cîntecul
ascuns în flori
şi aşeza mere
sub tălpile pămîntului.
Din cînd în cînd
uda rădăcinile răchitei
cu lacrima rugăciunii
rămasă de la vremea Liturghiei.

Din locul acela rotund,
cu adînc de binecuvîntare ,
dacă pleci,
te vei întoarce
la Înviere.

Foto: Emanuel Luca

INSCRIPŢIE ÎNTR-UN CLOPOT

clopote-clopotul

Limba de clopot,
semnul de mirare al timpului
prinde clipa
vestindu-i zvâcnirea.

Cu întreită ascultare,
oprind îmbrăţişarea,
limba de clopot,
prizonier
în adăpostul chemărilor,
se roagă şi scrie
despre durerile
din tâmpla vremii.

Gânduri albe

udtrzslu

Ningea

cu aripi de alb

dintr-un turn de biserică.

În tine

fulgii dansau

în oglinzi nenuntite

şi cuvinte albe

rostite pe umăr de zi

erau şoapte

sărutând amintirea…

Ce zidire albă

în curcubeul tămăduirii:

Copilărie pe copilărie,

Zbor pe zbor,

Lacrimă pe lacrimă,

Iubire pe iubire!

Doar chemările,

doar chemările tale

pietrifică drumul

ningând anotimpuri

în calea

spre Dumnezeu!   

Sărbătoare

În albia cuvântului Tău

Vin rugăciuni să se-adape.

Urzită-i cărarea cu aripi

Şi-n paşi, doar bucuria încape.

 

La marginea gândului Tău

Vin mieii luminii să pască

Aşteptând cu străjerii de stea

Toiagul cel sterp, să rodească.

 

Pe creştetul sărutului Tău

Vin clipe chemate la cină,

Pe frunţi de ninsori să ne dea

Din icoane, coroana – lumină.

 

Seara de Crăciun

nasterea-domnului_0

E seara-n care icoanele tresar…
Vor prinde rădăcina lumii-n ramă.
Colindători iau frigul de la porţi,
Cerând nesomnul nostru vamă.

Pe omătul mesei, sub obraji de pâine,
Se toarnă-n blide abur de iubire.
Mâini se-nmlădie-n aerul de mir.
Steaua poartă-n colţuri preamărire.

Cel ce vrea să-i fim şi zori şi ziuă,
Agale-ntinde pe nămeţi pruncie
Şi ne împarte merele luminii,
Miez din Înainte de Vecie…

Adoarme Prunc în turtă dulce…
Cămaşa-i se destramă în ninsori.
Se-nchide rană-n ape fără mâluri,
În rai de vorbe…, pân’ la cântători.

Valentin Marica

Spovedanie

00027

Mă vei putea ierta vreodat’, Părinte,
Că sufletul mi l-am făcut povară
Şi n-am gustat din vin că-i prea fierbinte
Şi n-am luat din pâine, că-i amară?

M-am spovedit ca într-o împlinire,
În somnul mamei, cel fără schimbare;
Mai mult e pentru mine c-o-mpietrire
Şi mai puţin e pentru ea, c-o zare.

Când m-am trezit, o mână-mi era-ntinsă
Spre un toiag ce măsura răbdarea
Şi-o candelă, cu îndurări aprinsă,
Ardea păcate, dobândind iertarea.

Şi de mă poţi ierta vreodat’, Părinte,
Zideşte-mă-n iubire şi-n Cuvinte!

Scrisoare către mama

scrisoare

Măicuță dragă,

 

Nu ți-am spus niciodată

că știu

cum talpa leagănului meu

călca tărâm și vreme,

nesomn, tăceri și iubire,

până la marginea visului.

 

Nu ți-am spus niciodată

că știu

cum târziul tău era devreme,

că șoaptele tale erau taine

și suspinul – scăpare

picurată-n durere.

 

Nu ți-am spus niciodată,

dar știu

că oricum te-ai numi

își voi spune Maria,

nume divin și altar

pentru o adâncă-nchinare.

 

Nu ți-am spus niciodată,

dar să știi

că în fiecare seară

te chem să-mi deschizi porți albe,

ca să pășesc fără atingeri

în poemul tău nesfărșit.

 

Copilul din mine

vis-realitate

Copilul din mine

a-mbătrânit,

prea cuminte,

păscând miei

în cântecul lirei,

până când…

duminici

i-au pășit pe tâmple.

Copilul din mine

s-a născut în fiecare zi

din zăpezi

care au contur

de ierburi

ce vindecă răbdarea

strivită de zidire.

Copilul din mine

e tăcere,

cu glasul ce iartă vârsta,

stângând dimineți

în fereastra cu cer,

dintr-o altă copilărie

rănită de castani

și…nerostită.